Strainul (din "Izvorul", 2008)

În cameră era întuneric şi cei cinci şedeau la o masă, vorbind în şoaptă despre ziua care avea sa urmeze. Când un necunoscut deschise uşa pe care uitaseră să o încuie şi intră in casă, cărând după el o lampă cu gaz, toţi ceilalţi tăcură brusc.
Omul le zâmbi cu prietenie şi atunci, ei îl invitară să ia loc alături. El se aşeză bucuros şi imediat puse lampa pe masă.
Atunci primul dintre cei cinci tovarăşi privi cu atenţie obiectul luminos şi observă că piciorul său era din alamă veche, ruginită. Al doilea fu de părere că sticla lămpii este foarte murdară. Al treilea se declară deranjat de pâlpâirea neregulată a flăcării. Al patrulea observă că în încăpere se răspândise un miros persistent de gaz. Al cincilea închise ochii şi se strâmbă, din cauză că lumina i se părea prea puternică.
Cu toţii se ridicară apoi în picioare şi îl priviră de sus, cu un dispreţ vizibil, pe noul venit.
“Să ştii că pe noi nu ne impresionezi cu lampa ta... Nu avem câtuşi de puţin nevoie de ea!” spuse tare cel mai înalt dintre ei, în vreme ce prietenii lui îl aprobară cu hotărâre.
“Dacă o să avem totuşi nevoie de o lampă, fii sigur că o să ne luăm una nouă, electrică, nu o vechitură prăfuită ca asta…” adaugă altul, care îl tot cercetase pe ascuns pe străin, cu o privire alunecoasă.
“Nici nu ştii ce bine stăteam noi aici, înainte să apari tu cu lumina asta neplăcută!…” se lamentă unul mai grăsuţ, cu un aer efeminat şi suferind.
“Înţeleg, înţeleg…” răspunse întristat omul şi îşi luă lampa, pregătindu-se să iasă.
“În voi e un întuneric atât de adânc, încât preferaţi întunericul… Când o să se facă însă dimineaţă, nu veţi mai găsi nici o casă în care să vă puteţi ascunde de lumina soarelui!”
Bărbatul cel înalt se repezi mânios în urma lui.
“Du-te odată de-aici, netrebnicule!... După ce că te-am primit în casa noastră, mai ai tupeul să ne jigneşti şi să ne ameninţi?!”
Străinul ieşi, cu capul plecat, în ocările celor de dinăuntru. Cum închiseră uşa după el, se opri însă şi îşi scutură bine sandalele de praf.
Lumina lămpii se vedea până departe în pustiu şi numai animalele sălbatice se bucurau de ea, chiar fără s-o înţeleagă.