Extrase din „Calea Ataşamentului” (1)

2005-2008)


„Omul egocentric, în singurătatea lui e, în primul rând, omul care nu se mai ascunde. E deznădăjduit şi se lasă în voia deznădejdii lui, e orgolios şi ştie foarte bine că orgoliul lui e alimentat de teribilele lui complexe, e parşiv sau ipocrit şi pentru toate acestea se admiră sincer… căci vede la el curajul de a-şi utiliza liber trupul şi mintea pentru a obţine satisfacţii pe care nu le poate împărţi cu nimeni sau care chiar pot aduce altora prejudicii. Se simte liber, de fapt, numai pentru că, în cea mai mare parte a timpului, îşi ţine la respect propria conştiinţă. Dar ce contează asta de vreme ce, după opinia lui, numai el este autoritatea care controlează sistemul?… Chiar dacă se-ntâmplă să se lase tentat de vreo reprezentare a lui Dumnezeu, preferă să creadă că Bătrânul are destul bun-simţ încât să nu îi violeze intimitatea.
Şi când te gândeşti că mai sunt unii care-i reproşează că nu se cunoaşte pe sine şi că ar fi bine pentru el să înceapă o aşa-zisă căutare a adevărului... La naiba, e atât de conştient de sine, încât a ajuns deja în pragul saturaţiei!
Sau i se mai spune că e fie un animal, fie o maşină... Ei bine, dacă nu i-ar fi deja greaţă de tot ce-a ajuns să ştie despre sine, poate că s-ar putea împăca şi cu vreuna din ideile astea, după care ar merge netulburat mai departe. Numai că atunci când gândul lui caută prea adânc în profunzimile identităţii sale, are deodată sentimentul suspendării în vid... se confruntă cu un gol care îi provoacă o greaţă teribilă şi pustiitoare. După cum lesne poate observa şi el, se pare ca există un ceva misterios înăuntrul său care nu îi îngăduie să fie, în mod definitiv... nici animal, nici maşină.
Dacă însă omul egocentric ar avea destul curaj ca să înfrunte şi greaţa, atunci efectul nesperat de bun al acesteia ar fi ca el s-ar putea detaşa suficient de sine, pentru a mai putea iubi cu dăruire şi altă fiinţă umană. Iar daca el chiar ar ajunge să iubească la un moment dat pe cineva mai mult decat pe sine, pe ceea ce reuşeşte să înţeleagă din sine, atunci nu doar ar înceta să mai fie un egocentric, ci ar şi realiza pe deplin că această stare de izolare şi autoconfirmare permanentă în care a trăit, ascunde iluzia celei mai mari ignoranţe. Ar înţelege că s-a agăţat disperat de plăceri ale sale, de dorinţe, de reprezentările sale.... confundându-le pe toate cu fiinţa sa cea mai adevarată. Ar avea poate pentru prima oară o intuiţie ca în noi nimic nu este adevărat decât dacă aparţine adevărului însuşi, realităţii primordiale, permanente şi ultime, care trebuie să aibă ceva comun cu natura iubirii...
Tocmai acestei intuiţii îi răspunde, în felul cel mai desăvârşit, învăţătura pe care au dat-o oamenilor, puţinii care au fost capabili să îl audă, în inimile lor, pe Dumnezeu. Odată ce acela care a trăit odată în cel mai mare întuneric, ajunge la cunoaşterea, sau mai bine zis, la recunoaşterea faptului că iubirea este legată în cel mai profund mod de viaţă şi adevăr, învăţătura Iubirii eterne ajunge fără nici o oprelişte la inima acestuia... Iar daca omul ajunge să trăiască după legile Sale, totul în sufletul lui devine asemenea spiritului său interior şi lui Dumnezeu Însuşi... etern.”


„Suferi pentru tine, atât timp cât nu te afli în adevăr... Poţi suferi pentru altul, atâta timp cât el se află în starea de neadevăr, iar tu alegi să rămâi alături de el în aceasta. Dar mai poţi suferi pentru el şi pentru că îţi dai seama că nu poţi să îl ajuţi să iasă din starea de neadevăr... pentru că ataşamentului tău pentru el, care urmăreşte binele său necondiţionat, îi este interzisă orice intruziune care ar putea leza libertatea sa de voinţă. O asemenea intruziune, nu face dealtfel decât să deformeze ataşamentul acesta şi să-l curbeze inevitabil către sinele omului – altfel spus, să devină mai mult iubire de sine decât iubire de celălalt. Adevărata iubire de celălalt implică întotdeauna autonegarea de sine – adică renunţarea la sine de dragul respectării libertăţii de voinţă a aceluia.
Dumnezeu Însuşi a dat întregii creaţii cel mai mare exemplu de autonegare cu putinţă, prin înzestrarea ei cu liber arbitru... şi mai ales, prin supunerea Sa necondiţionată acestei libere voinţe, chiar şi când aceasta vizează distrugerea Sa. Aceasta este lecţia crucii... şi nu există lecţie de iubire mai mare decât aceasta.”


„În societatea „masturbatorie” oamenii demonstrează nu doar că se bazează numai pe corpul lor, ci şi că scopul lor ultim a devenit corpul. Astfel, ei încearcă să-i forţeze limitele pentru a trage până şi ultimul strop de satisfacţie pe care îl poate el oferi. Dar nu de cele pe care corpul le poate aduce are nevoie sufletul epuizat, anxios, golit, ci de spirit! Spiritul e viaţa reală a sufletului, de aceea bucuriile pe care le poate aduce sufletul trupului prin senzaţie pură sunt nimic faţă de acelea pe care le poate oferi spiritul. Culminaţia celor trupeşti este, într-adevăr, orgasmul... însă acolo unde nu există iubire, după orgasm urmează întunericul, tăcerea, vidul. Corpul este epuizat şi sufletul nu mai poate găsi nicăieri resurse pentru vitalizarea sa, căci în adâncurile sale, spiritul divin al omului îşi doarme somnul său cel mai profund.”


„Dacă te întrebi cum ai putea renunţa la trupul acesta, aminteşte-ţi de nenumăratele servituţi la care te obligă el pentru a putea gândi şi simţi în libertate. Aminteşte-ţi că ai fost foarte mulţumit de viaţa ta, atunci când ai putut face cu totul abstracţie de el. Sau, dacă eşti deja aservit unor plăceri senzuale, aminteşte-ţi că au fost momente când simpla existenţă a unui alt trup care îţi era drag ţi-a dăruit o bucurie plină de uimire şi recunoştinţă. Iar dacă te-ai putut îndepărta de acela şi ai supravieţuit totuşi...nu nevoia de trup – al tău sau al altuia - ci necesitatea existenţei psihice, sufleteşti este aceea care inspiră teama de moarte. Sufletul care s-a apropiat prea mult de coaja sa trupească, este, de fapt, cel care trăieşte această teamă de pierdere a existenţei sale. Pe de altă parte el trăieşte un paradox, pentru că e conştient – în profunzimile sale - că el, ca atare, nu poate muri niciodată.”


„Bătrânii sunt aceia dintre noi care au ajuns, cu siguranţa, la lecţia umilinţei de a trăi în acest trup de carne. Toţi bolnavii cronici ajung la aceasta şi, printre ei, bătrânii care suferă inevitabil de această afecţiune cronică şi ireversibilă care este degradarea generală şi progresivă a întregului organism.
Gloria corpului este pentru ei o amintire care deseori se reflectă dureros în percepţia celor din jurul lor, care îşi trăiesc tinereţea... şi la fel gloria iubirilor şi cea a înfăptuirilor lor lumeşti. Iar dacă nu există o glorie a credinţei şi a iubirii de Dumnezeu şi de oameni, sufletul lor este măcinat neîncetat de sentimentul zădărniciei şi al dezastrului.
Ca şi tinerii, bătrânii pot încerca să îşi stingă suferinţa cu tot felul de pasiuni lumeşti, egoiste, care crează dependenţă şi lăcomie... Într-adevăr, pe măsură ce trupul începe să-i trădeze, ei devin din ce în ce mai neliniştiţi, mai speriaţi şi mai confuzi şi aleg să se agaţe cu disperare de obiectele ataşamentelor greşite ale trecutului care încă mai trăiesc în inimile lor. Din păcate însă, această boală a sufletului este dată exact de aceste ataşamente greşite pe care le-au cultivat o viaţă a, iar ei nu fac decât să îşi agraveze starea de toxicitate interioară, atunci când se străduiesc să o anihileze cu aceaşi otravă. Nici o iubire omenească nu poate consola pe acela care se pierde încetul cu încetul pe sine – întâi trupeşte şi apoi sufleteşte. Însă iubirea care a dat naştere sufletului omenesc şi întregii existenţe poate s-o facă. Ea poate să consoleze şi să vindece pentru eternitate.”


„Capcanele minţii au ca momeală ceea ce poate încînta sufletul legat de materie.... legăturile surprinzătoare, curiozităţile, ansamblurile de elemente uşor observabile şi necontradictorii care pot fi date drept adevăruri într-un cadru conceptual uşor de stăpânit. Satisfacţia maximă pe care sufletul legat o poate găsi în elaborările minţii este posibilitatea de a le cuprinde în întregime. Atunci, orgoliul sufletului este satisfăcut, iar sufletul, subordonat în întregime acestuia, e satisfăcut la rândul său.
Mintea omului nu poate însă stăpâni nici o firimitură din ceea ce este viu, ci numai ceea ce este încremenit, îngheţat din mişcarea sa. Cele vii nu se lasă stăpânite de mintea cea rece a omului... de aceea, pentru a putea accede la existenţa spirituală omul trebuie să ajungă să-şi stăpânească tendinţele mentale de cuprindere şi anihilare a viului. Altminteri, alunecarea pe cale înşelăciunii este inevitabilă... La un moment dat, orgoliosul nu se va mai simţi viu decât atunci când singurul element suveran, mobil şi activ în teritoriul conştiinţei sale este propriul său ego. Restul universului şi, de ce nu, Dumnezeu însuşi, trebuie să fie elemente conţinute... nu neapărat cunoscute, dar oricum, controlabile. Subiectul punctiform care, prin proprie voinţă şi-a tăiat toate legăturile sale de iubire cu exteriorul şi care, în maxima sa orbire consideră că astfel a cuprins totul, mai este însă oare în viaţă? Dumnezeu spune inimilor noastre: viaţa este emoţie, iubire şi adevăr. Cel care se află în iluzie, atâta timp cât persistă în aceasta, este mort.”


„Din cauza faptului că iubirea din spirit nu are o revărsare suficient de mare în suflet, cele mai emoţionante şi mai copleşitoare impresii trăite vreodată de suflet sau, mai bine zis trăite de spirit şi reflectate de intelectul sufletului, nu pot să fie retrăite de om. Devenite amintiri, ele se estompează cu timpul şi devin din ce în ce mai abstracte şi mai reci, mai lipsite de emoţie, căci spiritul caută în suflet şi citeşte în creierul său numai semnele de natură intelectuală ale experienţei, care sunt incomplete şi, oricum, perisabile. Emoţia pe care o trăieşte spiritului descoperind urmele acestea este şi ea mai slabă, dar există o anumită aducere aminte a sa care îl determină să caute mai insistent, vivificând cu lumina sa toate amintirile asociate centrului său de interes – unele din acestea se referă la contextul trăirii, altele la simptomele fizice ale emoţiilor.
Un om renăscut în spirit, adică un om al cărui intelect e cu totul pătruns de puterile spiritului său, are însă şi o memorie perfectă a sentimentelor sale, de aceea pentru el nu există trecut, ci numai un prezent continuu. Ceva din starea aceasta o putem conştientiza într-o anumită măsură, pentru o scurtă vreme, atunci când suntem îndrăgostiţi, căci atunci spiritul se ataşează cu totul obiectului pasiunii care se dezvoltă în suflet.”


„Nu dincolo de noi, ci în noi, în spiritul desăvârşit din inimile sufletelor noastre se află adevărul, legătura eternă şi indisolubilă cu Dumnezeu.
Numele acestui spirit, ca şi numele lui Dumnezeu este acelaşi... Iubire, iar manifestarea iubirii, prin forţa voinţei sale, ca realitate, este adevărul.”