Strainul (din "Izvorul", 2008)

În cameră era întuneric şi cei cinci şedeau la o masă, vorbind în şoaptă despre ziua care avea sa urmeze. Când un necunoscut deschise uşa pe care uitaseră să o încuie şi intră in casă, cărând după el o lampă cu gaz, toţi ceilalţi tăcură brusc.
Omul le zâmbi cu prietenie şi atunci, ei îl invitară să ia loc alături. El se aşeză bucuros şi imediat puse lampa pe masă.
Atunci primul dintre cei cinci tovarăşi privi cu atenţie obiectul luminos şi observă că piciorul său era din alamă veche, ruginită. Al doilea fu de părere că sticla lămpii este foarte murdară. Al treilea se declară deranjat de pâlpâirea neregulată a flăcării. Al patrulea observă că în încăpere se răspândise un miros persistent de gaz. Al cincilea închise ochii şi se strâmbă, din cauză că lumina i se părea prea puternică.
Cu toţii se ridicară apoi în picioare şi îl priviră de sus, cu un dispreţ vizibil, pe noul venit.
“Să ştii că pe noi nu ne impresionezi cu lampa ta... Nu avem câtuşi de puţin nevoie de ea!” spuse tare cel mai înalt dintre ei, în vreme ce prietenii lui îl aprobară cu hotărâre.
“Dacă o să avem totuşi nevoie de o lampă, fii sigur că o să ne luăm una nouă, electrică, nu o vechitură prăfuită ca asta…” adaugă altul, care îl tot cercetase pe ascuns pe străin, cu o privire alunecoasă.
“Nici nu ştii ce bine stăteam noi aici, înainte să apari tu cu lumina asta neplăcută!…” se lamentă unul mai grăsuţ, cu un aer efeminat şi suferind.
“Înţeleg, înţeleg…” răspunse întristat omul şi îşi luă lampa, pregătindu-se să iasă.
“În voi e un întuneric atât de adânc, încât preferaţi întunericul… Când o să se facă însă dimineaţă, nu veţi mai găsi nici o casă în care să vă puteţi ascunde de lumina soarelui!”
Bărbatul cel înalt se repezi mânios în urma lui.
“Du-te odată de-aici, netrebnicule!... După ce că te-am primit în casa noastră, mai ai tupeul să ne jigneşti şi să ne ameninţi?!”
Străinul ieşi, cu capul plecat, în ocările celor de dinăuntru. Cum închiseră uşa după el, se opri însă şi îşi scutură bine sandalele de praf.
Lumina lămpii se vedea până departe în pustiu şi numai animalele sălbatice se bucurau de ea, chiar fără s-o înţeleagă.

Final "Oglinda Secreta"

(1997, 2007)

„Acum vreo zece ani mă obişnuisem foarte bine cu ideea că ştiu cam tot ce e mai important de ştiut despre iubire... După toate experienţele mele de până atunci, am simţit nevoia să trag nişte concluzii şi, bineînţeles, să-mi construiesc o temeinică reprezentare a ceea ce trăisem în relaţiile mele. Am fost sigură că astfel voi ajunge la starea de pace, din care gustasem cu nesaţ de câteva ori în viaţa aceasta...
Din contră însă, împotriva tuturor aşteptărilor mele, înarmată fiind cu această imagine bine articulată, m-am trezit, încă o dată, în apa cenuşie şi rece a deprimării şi lipsei de speranţă. Pentru mine iubirea aceea era în trecut, numai în trecut, căci nu-mi venea câtuşi de puţin să cred că ar mi-ar mai fi putut fi dat să trăiesc încă o pasiune de felul acelora care mă făcuseră atât de mult să sufăr.
Şi totuşi... chiar dacă îi cunoşteam foarte bine preţul, cât de mult mi-aş fi dorit să-i mai trăiesc o dată nebunia şi arderea... măcar încă o singură dată!

Mi-era însă foarte clar că se putea trăi, şi încă mult mai comod şi mai sigur, în felul călduţ şi pragmatic al celor mai mulţi dintre cunoscuţii mei. Nu-mi lipsea nici suportul şi nici o anumită conştienţă a sensului existenţei. Aveam un copil, prieteni, părinţi, cu toţii repere puternice şi stabile ale inimii mele. În plus, aveam în antropozofie o învăţătură complexă despre om şi viaţă, despre care aveam convingerea că m-ar fi putut susţine până în ultima clipă a drumului meu prin lume.
Credeam cu adevărat că viaţa nu-mi va mai oferi niciodată un motiv să scriu despre mine...

*

Şi astăzi, sentimentul acela ciudat de teamă şi risipă mai răzbate din când în când în sufletul meu, deşi realizez foarte clar că el nu a prezis deloc corect ceea ce avea să se petreacă în continuare. Dar ce răbdare şi ce curaj aş mai fi avut să trăiesc, dacă aş fi bănuit câtă iubire, câtă zbatere, câtă pierdere, câtă înnoită, multiplicată suferinţă şi, mai ales, câtă nesperată cunoaştere se va strânge într-un alt deceniu de viaţă !...

În fine... după toate încercările de până acum ale vieţii mele, nu ştiu şi nici nu încerc măcar să mai descriu în vreun fel iubirile pe care le-am purtat sau pe care le port în inimă. Am depăşit pentru totdeauna orgolioasa şi stupida convingere că aş putea să ating pacea, închizând în cadrele lipsite de viaţă ale minţii mele, necuprinsul şi viul absolut al dragostei.
Există însă în sufletul meu acum o anumită mărturisire a iubirii, pe care, spre deosebire de toate cele pe care le-am aşternut vreodată pe hârtie, pentru nimic în lume nu aş vrea s-o ţin numai pentru mine.

*

Drumul care duce la această iubire, nu are un moment clar de pornire. Îmi amintesc că nu aveam mai mult de şase ani când mătuşa care avea grijă de fratele meu şi de mine ne-a învăţat să ne spunem rugăciunile de seară în genunchi, dinaintea unei mici icoane de perete, cu candelă. Obiceiul acesta m-a făcut să mă întreb de multe ori de ce nici Dumnezeul cel atotputernic, nici Fiul, nici Duhul Sfânt şi nici măcar preabuna Fecioară nu se arată deloc interesaţi să dea oamenilor un semn oarecare de viaţă. Ritualurile, obiectele de cult şi rugăciunile învăţate pe derost nu m-au convins deloc, nici măcar pe vremea aceea. Şi pentru că răspunsul la întrebarea dinainte nu se arăta pentru mine decât a fi unul negativ, impresia mea a fost că Dumnezeu şi toţi cei asociaţi Lui nu erau - în ciuda tuturor încercărilor de reprezentare făcute de unii oameni - doar necunoscuţi, ci şi de neînţeles şi chiar, datorită acestui ultim atribut, cât se poate de improbabili ca existenţă.
După terminarea facultăţii însă, câteva lecturi spirituale, care au culminat cu antropozofia, m-au făcut să admit cu mare încredere existenţa unei fiinţe divine, transcedentale, creatoare a întregii naturi observabile. Raţionamentele antropozofice erau consistente, porneau de la ipoteze plauzibile şi interesante, iar asta m-a făcut să adopt destul de repede toate afirmaţiile învăţăturii respective. Această ştiinţă iniţiatică postula, printre altele, că viaţa continuă după moartea fizică, că omul este alcătuit din trup, suflet şi spirit, că evoluţia sa spirituală este continuă şi iubirea are un rol fundamental în această evoluţie, care, asemeni creaţiei însăşi, este rezultatul manifestării unei misterioase entităţi originare.
În vâltoarea entuziasmului redescoperirii noii mele condiţii umane, spirituale şi eterne, nici nu am observat că învăţătura lui Steiner nu menţiona deloc posibilitatea de a avea vreodată o relaţie personală cu această divinitate, care apărea drept omniprezentă, dar într-un fel iremediabil, nesfârşit de îndepărtată de propria sa creaţie. Odată ancorată în perspectiva aceasta, mintea mea nu mai putea concepe ideea unei relaţii personale cu creatorul, decât cu titlul de maximă absurditate.
Prin urmare, deşi trăiam deja cu o puternică încredere în existenţa lui Dumnezeu, nu mai simţeam nevoia, ca în copilărie, să îmi pun întrebări cu privire la Persoana Acestuia. Eram pe deplin convinsă că tot ce aş fi putut cunoaşte vreodată era doar creaţia Sa şi ordinea spirituală aflată la baza acestei creaţii. Desigur însă că mi se părea destul şi atât… era foarte clar că niciodată în nesfârşita mea existenţă nu m-aş fi putut plictisi şi nici nu aş fi putut epuiza o asemenea infinită cunoaştere.


Şi totuşi... în urmă cu trei ani de zile, fără să mi-o fi propus vreodată în mod conştient, fără să fi crezut nici pentru o clipă în posibilitatea producerii acestui eveniment… l-am descoperit pe Dumnezeu.
De fapt, după cum consider acum că stau lucrurile în spiritul adevărului, Dumnezeu Însuşi a fost Cel care mi s-a dezvăluit, iar eu am ajuns astfel să Îl recunosc şi să îl înţeleg mai apoi ca fiind iubirea însăşi, care devenind conştientă de sine, a devenit şi creatoarea tuturor lucrurilor…
Dacă însă firul vieţii mele nu m-ar fi adus la operele Noii Revelaţii, adică la mesajele dăruite de Dumnezeu oamenilor prin intermediul lui Jakob Lorber şi Gottfried Mayerhofer, doi oameni simpli care acum mai bine de sută de ani s-au îndeletnicit cu punerea pe hârtie a celor dictate lor de Vocea Sa, cel mai probabil că n-aş fi ajuns niciodată să am faţă de El o sinceră raportare a inimii şi în nici un fel n-aş fi izbutit să mi-L reprezint în omul Isus Hristos. Prin urmare, faţă de orice om care şi-ar fi afirmat iubirea în relaţia sa personală cu Dumnezeu, aş fi avut aceaşi atitudine sceptică şi superioară, pe care probabil că cei mai mulţi cititori care nu au cunoscut sentimentul acesta, o au faţă de mine, după citirea paragrafului acesta.


Aş spune însă acum că această schimbare radicală de perspectivă nu a apărut nici ea pe un teren nepregătit. Mult timp trecuse de când recunoscusem credinţa în iubire drept prima şi cea mai importantă credinţă a vieţii mele.
La douăzeci de ani am trăit pentru prima dată iubirea aceea care schimbă totul, care transformă un om întreg, într-un simplu atom vrăjit de presimţirea eternităţii. Experienţa aceasta mi-a dăruit o convingere mai vie şi mai puternică decât toate cele la care ar fi putut să contribuie imaginile minţii mele. Într-adevăr, în iubirea aceasta magică am crezut cu toată puterea sufletului meu – ea a fost pentru mine mai clară decât orice altă trăire interioară cunoscută până atunci: a depins de un om şi a purtat numele acestuia... Mai târziu, iubirea a suferit, apoi a ales să împrumute pentru o vreme numele unui alt om de care s-a ataşat, iar apoi s-a retras iar, pentru a se ataşa de altul… De fiecare dată când am trăit starea de respingere şi de rupere, în mintea aceasta slabă a mea a apărut gândul că pe undeva trebuie să fi comis eu o greşeală, trebuie să fi făcut vreo confuzie…
Şi totuşi, intuiţia acestor subtile erori nu a contat aproape deloc pentru mine. O dată ce am gustat primul strop din iubirea cea mare, am ştiut că ea este lucrul care mă interesează mai mult decât orice altceva, în viaţa aceasta. Poate de aceea, am trăit fiecare relaţie pasională ca şi cum ar fi fost prima şi ultima mea dragoste, am brodat din substanţa fiecăreia tot felul de chemări, speranţe şi vise nedesluşite. Iată însă că, printr-o conjunctură a destinului care multă vreme mi-a apărut drept o fatalitate de neînţeles, nu am trezit în nici unul din cei care mi-au fost alături o iubire asemenea… Până acum nu mi-a fost nicicând dat să trăiesc o reală comuniune a sufletelor, iar în ce priveşte toate acele mesaje ale inimii mele, nu am primit, în replică, nici măcar o singură scrisoare de dragoste.
Cum aş fi putut eu să îmi imaginez că voi ajunge, în schimb, în cunoscutele condiţii de existenţă, să primesc scrierile celei mai mari iubiri şi că în ele voi găsi toate răspunsurile pe care nici n-am îndrăznit să sper că le voi cunoaşte vreodată?...
Cum aş fi putut concepe, atunci când am deschis pentru prima dată acea sfântă şi fără asemănare “Mare Evanghelie a lui Ioan”, că mă voi îndoi o vreme de ea, dar că apoi, printr-o copleşitoare reacţie spontană de uimire, bucurie şi recunoştinţă a inimii mele… o voi recunoaşte?

*

Astăzi cred că înţeleg această mare schimbare a vieţii mele interioare… pentru că am învăţat că în fiecare om există un nucleu esenţial al iubirii, înţelepciunii şi bunătăţii divine care are aceaşi natură cu cuvântul divin al iubirii, înţelepciunii şi bunătăţii… şi că această instanţă profundă a omului, dacă nu e cu totul acoperită de pasiunile efemere ale realităţii fizice, este capabilă să transmită sufletului omenesc conştienţa recunoaşterii sale.
Cuvântul Noii Revelaţii ne spune că iubirea pentru Dumnezeu, care la rândul Său ne iubeşte pe fiecare din noi mai mult decât pe Sine Însuşi, nu e altceva decât viaţa reală, desăvârşită în fericire, a sufletelor omeneşti - scopul etern pentru care suntem noi creaţi şi susţinuţi în existenţă.
Cuvântul acesta ne spune şi că există cu adevărat o oglindă de taină a inimilor noastre… şi că ea însetează nesfârşit după o singură imagine, o singură reprezentare pe care graţia supremă a întrupării de acum două mii de ani, învăţătura mai veche şi mai nouă a Domnului şi bunăvoinţa faptelor noastre faţă de semeni, ne-o pot aduce în suflete, pentru totdeauna.

Care din noi va recunoaşte însă, cu uşurinţă, în inima sa… Cuvântul acesta?


*

Îmi amintesc un vis pe care l-am avut cu şaisprezece ani în urmă… Era în el un om care venise să se aşeze lângă mine în autobuz, după ce toţi ceilalţi coborâseră la o staţie necunoscută. O vreme mi-a fost foarte frică de el şi am evitat cu orice preţ să îl privesc. Pe neaşteptate însă, cedând unui impuls de neînţeles, m-am încumetat să o fac… iar în clipa următoare am fost copleşită de o emoţie atât de mare, încât mi s-a părut că nu doar mintea, ci chiar fiecare celulă a trupului meu îi răspunde printr-o extatică recunoaştere. Tremuram violent când el m-a îmbrăţişat cu o duioşie fără margini şi nu-mi mai amintesc decât că gestul acesta mi-a dăruit o bucurie indescriptibilă, pentru ca trezirea din clipa următoare să mă scufunde apoi în cea mai amarnică dezamăgire.

Acesta nu a fost un vis oarecare... Niciodată nu mi-am dorit cu atâta ardoare să rămân în lumea sa minunată, niciodată nu am urât atât de tare trezirea de dimineaţă şi niciodată nu am rămas după aceasta cu o urmă atât de puternică în inimă. Dorul care s-a născut în sufletul meu m-a chinuit mai apoi, luni şi luni de zile.
Interesant este că, deşi în vis l-am recunoscut pe omul acela, nici atunci, nici după ce m-am trezit n-aş fi putut să spun că îi ştiu numele… Nu mi-am putut aminti deloc trăsăturile feţei sale. Totuşi, pentru că îmi făcuse darul acelei îmbrăţişări extraordinare, n-a fost o problemă să mă conving rapid că el nu putea fi altul decât omul pe care îl întâlnisem în tren, cu câteva luni înainte… iar concluzia respectivă m-a făcut, desigur, să mă îndrăgostesc de acela şi mai tare… Ciudat este că de el nu mi-a mai fost dat să mă bucur niciodată în viaţa aceasta: drumurile noastre s-au despărţit pe acel peron luminat de razele timide ale zorilor, pentru totdeauna.
Am rămas doar cu amintirea nopţii din tren, care de atunci reprezintă pentru mine reperul celei mai uimitoare comunicări dintre două fiinţe umane… şi cu promisiunea unei îmbrăţişări care şi azi înseamnă pentru mine… experienţa absolută a fericirii.

De la o vreme încoace însă, am ajuns să separ de omul cunoscut această promisiune a visului. Nu mai pot crede că visul în sine a fost doar un produs al imaginaţiei mele şi nu mai văd în eroul său pe nici unul din cei cunoscuţi de mine în această viaţă. Oricât de absurd, orgolios sau de necrezut ar putea părea lucrul acesta unei minţi sceptice, după tot ce-am aflat şi văzut în ultimii ani de zile şi după tot ce s-a construit în inima mea în timpul acesta… chiar nu mai pot concepe că îmbrăţişarea aceea neasemuită ar fi putut aparţine altcuiva decât… Domnului.

Pe de altă parte, nu e deloc greu de observat că viaţa mea spirituală avea, în punctul acela, o asemănănare ciudată cu ceea ce se întâmplase în vis.
Şi cursul căutărilor mele ocolise drumul cel bun, exact după cum autobuzul pe care îl luasem în vis se îndepărtase de oraşul cunoscut pentru a ajunge într-o zonă sălbatică şi înfricoşătoare. Ca şi în vis, în credinţa mea spirituală de atunci aveam, de la o vreme, experienţa tristă a neînţelegerii şi însingurării. Şi totuşi, aşa cum se întâmplase cu acea rigidă cercetare antropozofică la care nu intenţionam să renunţ vreodată, nici din autobuzul acela nu aveam de gând să mă dau jos, deşi realizam că totul în jurul meu ajunsese să mă înspăimânte. Mă agăţam în continuare de speranţa, din ce în ce mai firavă, că voi ajunge, în cele din urmă, pe drumul acela ocolit şi straniu, acasă… Scopul meu era numai acela de a ajunge acasă, adică acolo unde aparţineam, acolo unde aş fi trăit în adevărul cel mai profund al vieţii mele.
Iar când, în cele din urmă, am rămas complet singură… şi când cel mai puţin m-aş fi aşteptat la aceasta… cineva a decis să vină la mine!... În vis, sub forma acelui străin misterios şi, mult mai târziu, în viaţa mea pustiită, sub forma învăţăturii Sale care mi-a schimbat inima.
Ştiu foarte bine că nici revelaţia divină nu a avut parte de acceptarea mea în prima clipă când a ajuns la mine, aşa cum nici pe El nu l-am putut accepta imediat, în visul acesta în care mi s-a aşezat alături…
Şi mai ştiu acum că singurul motiv pentru aceste două întâmpinări rele ale mele, a fost acela că, în loc să-L privesc în faţă pe Dumnezeu, am ales să privesc cu obstinaţie, în direcţia temerilor şi prejudecăţilor mele.


*

De fapt, tot ce îmi pot explica mai clar din această ciudată traiectorie a vieţii mele, este faptul că atât visul, ca şi minunata învăţătură, ca şi un alt vis mai nou împreună cu multe, neaşteptate, coincidenţe care m-au făcut să am încredere în calea mea, au fost toate daruri de graţie care mi-au fost oferite. A înţelege însă acest privilegiu fără seamăn, nu mai puţin ca şi înţelegerea propriei mele creaţii şi susţineri în existenţă, se află pentru totdeauna dincolo de puterile mele.
Realizez însă că iubirea cea mai fierbinte de care sunt eu, ca şi oricare altul, capabili e doar o prea palidă şi limitată reflectare a iubirii infinite pe care Creatorul tuturor lucrurilor o poartă fiecăruia dintre noi.
Răul acestei lumi,pe care mulţi îl invocă în favoarea scepticismului lor, nu e nicidecum o probă a lipsei de iubire a lui Dumnezeu pentru oameni. La fel nici faptul că nu avem semne deplin clare ale existenţei Sale… Oamenii sunt făcuţi liberi, capabili să se manifeste independent de orice influenţe, pentru a fi cu totul după chipul şi asemănarea creatorului lor. De aceea ei nu sunt forţaţi în alegerile lor nici de minuni care să-i facă să conştientizeze automat existenţa şi voinţa lui Dumnezeu şi nici de vreo influenţă subtilă a Sa, care să ducă la evitarea răului pe care ei îl produc cu atâta uşurinţă altora şi lor înşişi.
De fapt, răul pe care toţi oamenii l-au produs vreodată, ca urmare a alegerilor lor greşite, este mai puţin rău decât transformarea unei singure fiinţe umane destinate să ajungă întrutotul asemenea creatorului său, într-un automat care nu ştie decât să facă voia Acestuia. În plus, pentru tot răul care se petrece pe acest pământ, Dumnezeu are cele mai bune măsuri de îndreptare pe lumea cealaltă… nimic nu rămâne necompensat de Iubirea divină. Ea elaborează neîncetat circumstanţele vieţii în lumea materială şi în cea spirituală, în aşa fel încât toţi oamenii să aibă cele mai bune şanse de a reveni la Dumnezeu, iar în această planificare desăvârşită, chiar şi ceea ce ne apare nouă a fi drept mizeria cea mai abjectă al lumii, ajunge, mai devreme sau mai târziu, să servească scopul evoluţiei tuturora.

În cele din urmă însă, pentru a nu a mai exista suferinţa aceasta care le întârzie evoluţia, atât victimele, cât şi agresorii lor, trebuie să caute - iar o dată ce au găsit să înveţe şi, mai ales, să practice - adevărurile spirituale care au stat la baza creării şi menţinerii lor în existenţă.
În mod special, cei ce iubesc fără să fie în schimb iubiţi… cei ce se lasă iubiţi, dar în schimb nu sunt în stare să iubească… cei ce iubesc şi sunt iubiţi, dar îi pierd pe acei dragi ai lor… ar trebui să caute sensul şi lecţia durerilor care îi macină.
Toţi cei care trăiesc suferinţele iubirii sunt mai sensibili şi, prin aceasta, mai apţi să recunoască adevărul. Nici o asemenea suferinţă nu e lăsată să fie de Iubirea cea mare, dacă nu-i poate îndrepta pe cei născuţi orbi faţă de adevăr, către demnitatea spirituală pentru care au fost creaţi… şi cu toate că începutul acestei întoarceri este adeseori amar, consolarea este întotdeauna prezentă. Deşi noi o putem prea puţin percepe în viaţa aceasta, ea nu respinge, nu abandonează şi nu dezamăgeşte niciodată. Dacă ar putea face aceste lucruri pe care oamenii, în ignoranţa lor, şi le fac atât de uşor şi de des unii altora, s-ar afla într-o fatală contradicţie cu propria sa natură.

Această iubire supremă dăruieşte sufletului care iubeşte sincer, detaşându-se astfel de orgoliu şi de plăcerile egoiste ale trupului, intuiţia clară a faptului că nu are nici un rost să căutăm sensul existenţei noastre cu mijloacele abstracte ale intelectului. Adevărul tuturor lucrurilor nu este niciodată prezent în minţile noastre, ci, întotdeauna, în profunzimile inimilor noastre.
Ce om ar putea să demonstreze, în mod raţional, că nu putem ajunge la adevărul acestei existenţe care ne apare atât de scurtă şi de lipsită de sens?... Cine poate să ne convingă cu argumente ştiinţifice că nu în iubire se află adevărul şi viaţa reală a sufletului?
Dacă cineva este sau cunoaşte un asemenea om, n-are decât să trăiască mulţumit de aceste concluzii moarte ale minţii umane, pentru eternitate. Dar dacă nu acesta e cazul… dacă o fiinţă umană admite o posibilitate cât de mică de a ajunge la adevărul fundamental al vieţii sale… atunci ea devine cât se poate de datoare faţă de sine însăşi, să încerce să ajungă.

Noi trăim într-o lume în care nenumărate instituţii religioase, şcoli de filozofie sau aşa-numite învăţături spirituale oferă oamenilor ceea ce ele consideră a fi adevărul ultim şi astăzi, mai mult ca niciodată, se duce pe întreg pământul o mare bătălie spirituală. Cu toţii avem nevoie să credem în ceva şi încă în ceva care să ne confirme şi să ne satisfacă… de aceea nici cea mai proastă ofertă cu putinţă nu rămâne fără discipolii ei. Credinţa autentică nu este însă numai sentimentul care rămâne după ce mintea raţională a identificat un fapt drept credibil, ci şi acela care se naşte după ce inima a dat un semnal clar minţii care încă se mai îndoieşte, că e imposibil ca adevărul să fie altul decât acela pe care ea l-a recunoscut.
Dar niciodată inima nu recunoaşte pe de-a-ntregul şi fără nici un fel de ezitare, altceva decât iubirea... orice copil, femeie sau bărbat care au trăit-o vreodată, îşi ştiu foarte bine această măsură absolută a inimilor lor. Prin urmare, o învăţătură care nu promovează egalitatea fundamentală şi iubirea dintre oameni şi care nu leagă în mod esenţial iubirea aceasta de cauza tuturor lucrurilor, nu poate fi o învăţătură pe care cineva să o recunoască cu inima şi conştiinţa sa… ci numai cu mintea, care e atât de dependentă de orgoliul născut din iubirea de sine şi de lucrurile efemere ale acestei lumi.

Dacă există un Creator, ipoteză pe care nu doar tradiţiile religioase, ci chiar şi ştiinţele naturale ajung astăzi să o indice, e evident că învăţătura corectă despre lume nu poate avea altă sursă decât pe Creatorul Însuşi - unicul cunoscător deplin al realităţii sau adevărului ultim care, în mod evident, este propria Sa existenţă. Mărturia Noii Revelaţii statutează faptul că această învăţătură a fost dată oamenilor pentru că ea reprezintă singura influenţă divină care, fără a-i constrânge cu nimic, le oferă şansa de a o lua pe calea evoluţiei spirituale corecte, aceea pe care apar minunatele fructe ale iubirii de oameni şi Dumnezeu.
Nu am nici ultima umbră de îndoială că numai în cunoaşterea şi manifestarea iubirii acesteia, putem noi găsi înţelegerea tuturor pasiunilor, suferinţelor, mizeriilor şi beatitudinilor pe care le-am experimentat vreodată, iar apoi, dincolo de pacea indestructibilă a sufletului, fericirea fără sfârşit după care, chiar fără să ne dăm seama, însetăm neîncetat… Putem să ne ignorăm, dar nu putem nicicând să ne ucidem nevoia, dorul după această viaţă de plenitudine pe care o numim fericire… pentru că ea nu este un destin excepţional al unor privilegiaţi, aşa cum am putea crede, ci este chiar scopul pentru care noi toţi, ca fiinţe spirituale, din iubire şi cu iubire, am fost creaţi. Ne este însă dat să ajungem acolo numai în deplină libertate, după ce am reuşit să trecem victorioşi, ca nişte adevăraţi iubitori de oameni şi de Dumnezeu, urmând exemplul suprem al manifestării Sale umane, prin testul necesar al acestei existenţe dure, oarbe şi dramatice a materiei.”

Extrase din „Calea Ataşamentului” (1)

2005-2008)


„Omul egocentric, în singurătatea lui e, în primul rând, omul care nu se mai ascunde. E deznădăjduit şi se lasă în voia deznădejdii lui, e orgolios şi ştie foarte bine că orgoliul lui e alimentat de teribilele lui complexe, e parşiv sau ipocrit şi pentru toate acestea se admiră sincer… căci vede la el curajul de a-şi utiliza liber trupul şi mintea pentru a obţine satisfacţii pe care nu le poate împărţi cu nimeni sau care chiar pot aduce altora prejudicii. Se simte liber, de fapt, numai pentru că, în cea mai mare parte a timpului, îşi ţine la respect propria conştiinţă. Dar ce contează asta de vreme ce, după opinia lui, numai el este autoritatea care controlează sistemul?… Chiar dacă se-ntâmplă să se lase tentat de vreo reprezentare a lui Dumnezeu, preferă să creadă că Bătrânul are destul bun-simţ încât să nu îi violeze intimitatea.
Şi când te gândeşti că mai sunt unii care-i reproşează că nu se cunoaşte pe sine şi că ar fi bine pentru el să înceapă o aşa-zisă căutare a adevărului... La naiba, e atât de conştient de sine, încât a ajuns deja în pragul saturaţiei!
Sau i se mai spune că e fie un animal, fie o maşină... Ei bine, dacă nu i-ar fi deja greaţă de tot ce-a ajuns să ştie despre sine, poate că s-ar putea împăca şi cu vreuna din ideile astea, după care ar merge netulburat mai departe. Numai că atunci când gândul lui caută prea adânc în profunzimile identităţii sale, are deodată sentimentul suspendării în vid... se confruntă cu un gol care îi provoacă o greaţă teribilă şi pustiitoare. După cum lesne poate observa şi el, se pare ca există un ceva misterios înăuntrul său care nu îi îngăduie să fie, în mod definitiv... nici animal, nici maşină.
Dacă însă omul egocentric ar avea destul curaj ca să înfrunte şi greaţa, atunci efectul nesperat de bun al acesteia ar fi ca el s-ar putea detaşa suficient de sine, pentru a mai putea iubi cu dăruire şi altă fiinţă umană. Iar daca el chiar ar ajunge să iubească la un moment dat pe cineva mai mult decat pe sine, pe ceea ce reuşeşte să înţeleagă din sine, atunci nu doar ar înceta să mai fie un egocentric, ci ar şi realiza pe deplin că această stare de izolare şi autoconfirmare permanentă în care a trăit, ascunde iluzia celei mai mari ignoranţe. Ar înţelege că s-a agăţat disperat de plăceri ale sale, de dorinţe, de reprezentările sale.... confundându-le pe toate cu fiinţa sa cea mai adevarată. Ar avea poate pentru prima oară o intuiţie ca în noi nimic nu este adevărat decât dacă aparţine adevărului însuşi, realităţii primordiale, permanente şi ultime, care trebuie să aibă ceva comun cu natura iubirii...
Tocmai acestei intuiţii îi răspunde, în felul cel mai desăvârşit, învăţătura pe care au dat-o oamenilor, puţinii care au fost capabili să îl audă, în inimile lor, pe Dumnezeu. Odată ce acela care a trăit odată în cel mai mare întuneric, ajunge la cunoaşterea, sau mai bine zis, la recunoaşterea faptului că iubirea este legată în cel mai profund mod de viaţă şi adevăr, învăţătura Iubirii eterne ajunge fără nici o oprelişte la inima acestuia... Iar daca omul ajunge să trăiască după legile Sale, totul în sufletul lui devine asemenea spiritului său interior şi lui Dumnezeu Însuşi... etern.”


„Suferi pentru tine, atât timp cât nu te afli în adevăr... Poţi suferi pentru altul, atâta timp cât el se află în starea de neadevăr, iar tu alegi să rămâi alături de el în aceasta. Dar mai poţi suferi pentru el şi pentru că îţi dai seama că nu poţi să îl ajuţi să iasă din starea de neadevăr... pentru că ataşamentului tău pentru el, care urmăreşte binele său necondiţionat, îi este interzisă orice intruziune care ar putea leza libertatea sa de voinţă. O asemenea intruziune, nu face dealtfel decât să deformeze ataşamentul acesta şi să-l curbeze inevitabil către sinele omului – altfel spus, să devină mai mult iubire de sine decât iubire de celălalt. Adevărata iubire de celălalt implică întotdeauna autonegarea de sine – adică renunţarea la sine de dragul respectării libertăţii de voinţă a aceluia.
Dumnezeu Însuşi a dat întregii creaţii cel mai mare exemplu de autonegare cu putinţă, prin înzestrarea ei cu liber arbitru... şi mai ales, prin supunerea Sa necondiţionată acestei libere voinţe, chiar şi când aceasta vizează distrugerea Sa. Aceasta este lecţia crucii... şi nu există lecţie de iubire mai mare decât aceasta.”


„În societatea „masturbatorie” oamenii demonstrează nu doar că se bazează numai pe corpul lor, ci şi că scopul lor ultim a devenit corpul. Astfel, ei încearcă să-i forţeze limitele pentru a trage până şi ultimul strop de satisfacţie pe care îl poate el oferi. Dar nu de cele pe care corpul le poate aduce are nevoie sufletul epuizat, anxios, golit, ci de spirit! Spiritul e viaţa reală a sufletului, de aceea bucuriile pe care le poate aduce sufletul trupului prin senzaţie pură sunt nimic faţă de acelea pe care le poate oferi spiritul. Culminaţia celor trupeşti este, într-adevăr, orgasmul... însă acolo unde nu există iubire, după orgasm urmează întunericul, tăcerea, vidul. Corpul este epuizat şi sufletul nu mai poate găsi nicăieri resurse pentru vitalizarea sa, căci în adâncurile sale, spiritul divin al omului îşi doarme somnul său cel mai profund.”


„Dacă te întrebi cum ai putea renunţa la trupul acesta, aminteşte-ţi de nenumăratele servituţi la care te obligă el pentru a putea gândi şi simţi în libertate. Aminteşte-ţi că ai fost foarte mulţumit de viaţa ta, atunci când ai putut face cu totul abstracţie de el. Sau, dacă eşti deja aservit unor plăceri senzuale, aminteşte-ţi că au fost momente când simpla existenţă a unui alt trup care îţi era drag ţi-a dăruit o bucurie plină de uimire şi recunoştinţă. Iar dacă te-ai putut îndepărta de acela şi ai supravieţuit totuşi...nu nevoia de trup – al tău sau al altuia - ci necesitatea existenţei psihice, sufleteşti este aceea care inspiră teama de moarte. Sufletul care s-a apropiat prea mult de coaja sa trupească, este, de fapt, cel care trăieşte această teamă de pierdere a existenţei sale. Pe de altă parte el trăieşte un paradox, pentru că e conştient – în profunzimile sale - că el, ca atare, nu poate muri niciodată.”


„Bătrânii sunt aceia dintre noi care au ajuns, cu siguranţa, la lecţia umilinţei de a trăi în acest trup de carne. Toţi bolnavii cronici ajung la aceasta şi, printre ei, bătrânii care suferă inevitabil de această afecţiune cronică şi ireversibilă care este degradarea generală şi progresivă a întregului organism.
Gloria corpului este pentru ei o amintire care deseori se reflectă dureros în percepţia celor din jurul lor, care îşi trăiesc tinereţea... şi la fel gloria iubirilor şi cea a înfăptuirilor lor lumeşti. Iar dacă nu există o glorie a credinţei şi a iubirii de Dumnezeu şi de oameni, sufletul lor este măcinat neîncetat de sentimentul zădărniciei şi al dezastrului.
Ca şi tinerii, bătrânii pot încerca să îşi stingă suferinţa cu tot felul de pasiuni lumeşti, egoiste, care crează dependenţă şi lăcomie... Într-adevăr, pe măsură ce trupul începe să-i trădeze, ei devin din ce în ce mai neliniştiţi, mai speriaţi şi mai confuzi şi aleg să se agaţe cu disperare de obiectele ataşamentelor greşite ale trecutului care încă mai trăiesc în inimile lor. Din păcate însă, această boală a sufletului este dată exact de aceste ataşamente greşite pe care le-au cultivat o viaţă a, iar ei nu fac decât să îşi agraveze starea de toxicitate interioară, atunci când se străduiesc să o anihileze cu aceaşi otravă. Nici o iubire omenească nu poate consola pe acela care se pierde încetul cu încetul pe sine – întâi trupeşte şi apoi sufleteşte. Însă iubirea care a dat naştere sufletului omenesc şi întregii existenţe poate s-o facă. Ea poate să consoleze şi să vindece pentru eternitate.”


„Capcanele minţii au ca momeală ceea ce poate încînta sufletul legat de materie.... legăturile surprinzătoare, curiozităţile, ansamblurile de elemente uşor observabile şi necontradictorii care pot fi date drept adevăruri într-un cadru conceptual uşor de stăpânit. Satisfacţia maximă pe care sufletul legat o poate găsi în elaborările minţii este posibilitatea de a le cuprinde în întregime. Atunci, orgoliul sufletului este satisfăcut, iar sufletul, subordonat în întregime acestuia, e satisfăcut la rândul său.
Mintea omului nu poate însă stăpâni nici o firimitură din ceea ce este viu, ci numai ceea ce este încremenit, îngheţat din mişcarea sa. Cele vii nu se lasă stăpânite de mintea cea rece a omului... de aceea, pentru a putea accede la existenţa spirituală omul trebuie să ajungă să-şi stăpânească tendinţele mentale de cuprindere şi anihilare a viului. Altminteri, alunecarea pe cale înşelăciunii este inevitabilă... La un moment dat, orgoliosul nu se va mai simţi viu decât atunci când singurul element suveran, mobil şi activ în teritoriul conştiinţei sale este propriul său ego. Restul universului şi, de ce nu, Dumnezeu însuşi, trebuie să fie elemente conţinute... nu neapărat cunoscute, dar oricum, controlabile. Subiectul punctiform care, prin proprie voinţă şi-a tăiat toate legăturile sale de iubire cu exteriorul şi care, în maxima sa orbire consideră că astfel a cuprins totul, mai este însă oare în viaţă? Dumnezeu spune inimilor noastre: viaţa este emoţie, iubire şi adevăr. Cel care se află în iluzie, atâta timp cât persistă în aceasta, este mort.”


„Din cauza faptului că iubirea din spirit nu are o revărsare suficient de mare în suflet, cele mai emoţionante şi mai copleşitoare impresii trăite vreodată de suflet sau, mai bine zis trăite de spirit şi reflectate de intelectul sufletului, nu pot să fie retrăite de om. Devenite amintiri, ele se estompează cu timpul şi devin din ce în ce mai abstracte şi mai reci, mai lipsite de emoţie, căci spiritul caută în suflet şi citeşte în creierul său numai semnele de natură intelectuală ale experienţei, care sunt incomplete şi, oricum, perisabile. Emoţia pe care o trăieşte spiritului descoperind urmele acestea este şi ea mai slabă, dar există o anumită aducere aminte a sa care îl determină să caute mai insistent, vivificând cu lumina sa toate amintirile asociate centrului său de interes – unele din acestea se referă la contextul trăirii, altele la simptomele fizice ale emoţiilor.
Un om renăscut în spirit, adică un om al cărui intelect e cu totul pătruns de puterile spiritului său, are însă şi o memorie perfectă a sentimentelor sale, de aceea pentru el nu există trecut, ci numai un prezent continuu. Ceva din starea aceasta o putem conştientiza într-o anumită măsură, pentru o scurtă vreme, atunci când suntem îndrăgostiţi, căci atunci spiritul se ataşează cu totul obiectului pasiunii care se dezvoltă în suflet.”


„Nu dincolo de noi, ci în noi, în spiritul desăvârşit din inimile sufletelor noastre se află adevărul, legătura eternă şi indisolubilă cu Dumnezeu.
Numele acestui spirit, ca şi numele lui Dumnezeu este acelaşi... Iubire, iar manifestarea iubirii, prin forţa voinţei sale, ca realitate, este adevărul.”