Final "Oglinda Secreta"

(1997, 2007)

„Acum vreo zece ani mă obişnuisem foarte bine cu ideea că ştiu cam tot ce e mai important de ştiut despre iubire... După toate experienţele mele de până atunci, am simţit nevoia să trag nişte concluzii şi, bineînţeles, să-mi construiesc o temeinică reprezentare a ceea ce trăisem în relaţiile mele. Am fost sigură că astfel voi ajunge la starea de pace, din care gustasem cu nesaţ de câteva ori în viaţa aceasta...
Din contră însă, împotriva tuturor aşteptărilor mele, înarmată fiind cu această imagine bine articulată, m-am trezit, încă o dată, în apa cenuşie şi rece a deprimării şi lipsei de speranţă. Pentru mine iubirea aceea era în trecut, numai în trecut, căci nu-mi venea câtuşi de puţin să cred că ar mi-ar mai fi putut fi dat să trăiesc încă o pasiune de felul acelora care mă făcuseră atât de mult să sufăr.
Şi totuşi... chiar dacă îi cunoşteam foarte bine preţul, cât de mult mi-aş fi dorit să-i mai trăiesc o dată nebunia şi arderea... măcar încă o singură dată!

Mi-era însă foarte clar că se putea trăi, şi încă mult mai comod şi mai sigur, în felul călduţ şi pragmatic al celor mai mulţi dintre cunoscuţii mei. Nu-mi lipsea nici suportul şi nici o anumită conştienţă a sensului existenţei. Aveam un copil, prieteni, părinţi, cu toţii repere puternice şi stabile ale inimii mele. În plus, aveam în antropozofie o învăţătură complexă despre om şi viaţă, despre care aveam convingerea că m-ar fi putut susţine până în ultima clipă a drumului meu prin lume.
Credeam cu adevărat că viaţa nu-mi va mai oferi niciodată un motiv să scriu despre mine...

*

Şi astăzi, sentimentul acela ciudat de teamă şi risipă mai răzbate din când în când în sufletul meu, deşi realizez foarte clar că el nu a prezis deloc corect ceea ce avea să se petreacă în continuare. Dar ce răbdare şi ce curaj aş mai fi avut să trăiesc, dacă aş fi bănuit câtă iubire, câtă zbatere, câtă pierdere, câtă înnoită, multiplicată suferinţă şi, mai ales, câtă nesperată cunoaştere se va strânge într-un alt deceniu de viaţă !...

În fine... după toate încercările de până acum ale vieţii mele, nu ştiu şi nici nu încerc măcar să mai descriu în vreun fel iubirile pe care le-am purtat sau pe care le port în inimă. Am depăşit pentru totdeauna orgolioasa şi stupida convingere că aş putea să ating pacea, închizând în cadrele lipsite de viaţă ale minţii mele, necuprinsul şi viul absolut al dragostei.
Există însă în sufletul meu acum o anumită mărturisire a iubirii, pe care, spre deosebire de toate cele pe care le-am aşternut vreodată pe hârtie, pentru nimic în lume nu aş vrea s-o ţin numai pentru mine.

*

Drumul care duce la această iubire, nu are un moment clar de pornire. Îmi amintesc că nu aveam mai mult de şase ani când mătuşa care avea grijă de fratele meu şi de mine ne-a învăţat să ne spunem rugăciunile de seară în genunchi, dinaintea unei mici icoane de perete, cu candelă. Obiceiul acesta m-a făcut să mă întreb de multe ori de ce nici Dumnezeul cel atotputernic, nici Fiul, nici Duhul Sfânt şi nici măcar preabuna Fecioară nu se arată deloc interesaţi să dea oamenilor un semn oarecare de viaţă. Ritualurile, obiectele de cult şi rugăciunile învăţate pe derost nu m-au convins deloc, nici măcar pe vremea aceea. Şi pentru că răspunsul la întrebarea dinainte nu se arăta pentru mine decât a fi unul negativ, impresia mea a fost că Dumnezeu şi toţi cei asociaţi Lui nu erau - în ciuda tuturor încercărilor de reprezentare făcute de unii oameni - doar necunoscuţi, ci şi de neînţeles şi chiar, datorită acestui ultim atribut, cât se poate de improbabili ca existenţă.
După terminarea facultăţii însă, câteva lecturi spirituale, care au culminat cu antropozofia, m-au făcut să admit cu mare încredere existenţa unei fiinţe divine, transcedentale, creatoare a întregii naturi observabile. Raţionamentele antropozofice erau consistente, porneau de la ipoteze plauzibile şi interesante, iar asta m-a făcut să adopt destul de repede toate afirmaţiile învăţăturii respective. Această ştiinţă iniţiatică postula, printre altele, că viaţa continuă după moartea fizică, că omul este alcătuit din trup, suflet şi spirit, că evoluţia sa spirituală este continuă şi iubirea are un rol fundamental în această evoluţie, care, asemeni creaţiei însăşi, este rezultatul manifestării unei misterioase entităţi originare.
În vâltoarea entuziasmului redescoperirii noii mele condiţii umane, spirituale şi eterne, nici nu am observat că învăţătura lui Steiner nu menţiona deloc posibilitatea de a avea vreodată o relaţie personală cu această divinitate, care apărea drept omniprezentă, dar într-un fel iremediabil, nesfârşit de îndepărtată de propria sa creaţie. Odată ancorată în perspectiva aceasta, mintea mea nu mai putea concepe ideea unei relaţii personale cu creatorul, decât cu titlul de maximă absurditate.
Prin urmare, deşi trăiam deja cu o puternică încredere în existenţa lui Dumnezeu, nu mai simţeam nevoia, ca în copilărie, să îmi pun întrebări cu privire la Persoana Acestuia. Eram pe deplin convinsă că tot ce aş fi putut cunoaşte vreodată era doar creaţia Sa şi ordinea spirituală aflată la baza acestei creaţii. Desigur însă că mi se părea destul şi atât… era foarte clar că niciodată în nesfârşita mea existenţă nu m-aş fi putut plictisi şi nici nu aş fi putut epuiza o asemenea infinită cunoaştere.


Şi totuşi... în urmă cu trei ani de zile, fără să mi-o fi propus vreodată în mod conştient, fără să fi crezut nici pentru o clipă în posibilitatea producerii acestui eveniment… l-am descoperit pe Dumnezeu.
De fapt, după cum consider acum că stau lucrurile în spiritul adevărului, Dumnezeu Însuşi a fost Cel care mi s-a dezvăluit, iar eu am ajuns astfel să Îl recunosc şi să îl înţeleg mai apoi ca fiind iubirea însăşi, care devenind conştientă de sine, a devenit şi creatoarea tuturor lucrurilor…
Dacă însă firul vieţii mele nu m-ar fi adus la operele Noii Revelaţii, adică la mesajele dăruite de Dumnezeu oamenilor prin intermediul lui Jakob Lorber şi Gottfried Mayerhofer, doi oameni simpli care acum mai bine de sută de ani s-au îndeletnicit cu punerea pe hârtie a celor dictate lor de Vocea Sa, cel mai probabil că n-aş fi ajuns niciodată să am faţă de El o sinceră raportare a inimii şi în nici un fel n-aş fi izbutit să mi-L reprezint în omul Isus Hristos. Prin urmare, faţă de orice om care şi-ar fi afirmat iubirea în relaţia sa personală cu Dumnezeu, aş fi avut aceaşi atitudine sceptică şi superioară, pe care probabil că cei mai mulţi cititori care nu au cunoscut sentimentul acesta, o au faţă de mine, după citirea paragrafului acesta.


Aş spune însă acum că această schimbare radicală de perspectivă nu a apărut nici ea pe un teren nepregătit. Mult timp trecuse de când recunoscusem credinţa în iubire drept prima şi cea mai importantă credinţă a vieţii mele.
La douăzeci de ani am trăit pentru prima dată iubirea aceea care schimbă totul, care transformă un om întreg, într-un simplu atom vrăjit de presimţirea eternităţii. Experienţa aceasta mi-a dăruit o convingere mai vie şi mai puternică decât toate cele la care ar fi putut să contribuie imaginile minţii mele. Într-adevăr, în iubirea aceasta magică am crezut cu toată puterea sufletului meu – ea a fost pentru mine mai clară decât orice altă trăire interioară cunoscută până atunci: a depins de un om şi a purtat numele acestuia... Mai târziu, iubirea a suferit, apoi a ales să împrumute pentru o vreme numele unui alt om de care s-a ataşat, iar apoi s-a retras iar, pentru a se ataşa de altul… De fiecare dată când am trăit starea de respingere şi de rupere, în mintea aceasta slabă a mea a apărut gândul că pe undeva trebuie să fi comis eu o greşeală, trebuie să fi făcut vreo confuzie…
Şi totuşi, intuiţia acestor subtile erori nu a contat aproape deloc pentru mine. O dată ce am gustat primul strop din iubirea cea mare, am ştiut că ea este lucrul care mă interesează mai mult decât orice altceva, în viaţa aceasta. Poate de aceea, am trăit fiecare relaţie pasională ca şi cum ar fi fost prima şi ultima mea dragoste, am brodat din substanţa fiecăreia tot felul de chemări, speranţe şi vise nedesluşite. Iată însă că, printr-o conjunctură a destinului care multă vreme mi-a apărut drept o fatalitate de neînţeles, nu am trezit în nici unul din cei care mi-au fost alături o iubire asemenea… Până acum nu mi-a fost nicicând dat să trăiesc o reală comuniune a sufletelor, iar în ce priveşte toate acele mesaje ale inimii mele, nu am primit, în replică, nici măcar o singură scrisoare de dragoste.
Cum aş fi putut eu să îmi imaginez că voi ajunge, în schimb, în cunoscutele condiţii de existenţă, să primesc scrierile celei mai mari iubiri şi că în ele voi găsi toate răspunsurile pe care nici n-am îndrăznit să sper că le voi cunoaşte vreodată?...
Cum aş fi putut concepe, atunci când am deschis pentru prima dată acea sfântă şi fără asemănare “Mare Evanghelie a lui Ioan”, că mă voi îndoi o vreme de ea, dar că apoi, printr-o copleşitoare reacţie spontană de uimire, bucurie şi recunoştinţă a inimii mele… o voi recunoaşte?

*

Astăzi cred că înţeleg această mare schimbare a vieţii mele interioare… pentru că am învăţat că în fiecare om există un nucleu esenţial al iubirii, înţelepciunii şi bunătăţii divine care are aceaşi natură cu cuvântul divin al iubirii, înţelepciunii şi bunătăţii… şi că această instanţă profundă a omului, dacă nu e cu totul acoperită de pasiunile efemere ale realităţii fizice, este capabilă să transmită sufletului omenesc conştienţa recunoaşterii sale.
Cuvântul Noii Revelaţii ne spune că iubirea pentru Dumnezeu, care la rândul Său ne iubeşte pe fiecare din noi mai mult decât pe Sine Însuşi, nu e altceva decât viaţa reală, desăvârşită în fericire, a sufletelor omeneşti - scopul etern pentru care suntem noi creaţi şi susţinuţi în existenţă.
Cuvântul acesta ne spune şi că există cu adevărat o oglindă de taină a inimilor noastre… şi că ea însetează nesfârşit după o singură imagine, o singură reprezentare pe care graţia supremă a întrupării de acum două mii de ani, învăţătura mai veche şi mai nouă a Domnului şi bunăvoinţa faptelor noastre faţă de semeni, ne-o pot aduce în suflete, pentru totdeauna.

Care din noi va recunoaşte însă, cu uşurinţă, în inima sa… Cuvântul acesta?


*

Îmi amintesc un vis pe care l-am avut cu şaisprezece ani în urmă… Era în el un om care venise să se aşeze lângă mine în autobuz, după ce toţi ceilalţi coborâseră la o staţie necunoscută. O vreme mi-a fost foarte frică de el şi am evitat cu orice preţ să îl privesc. Pe neaşteptate însă, cedând unui impuls de neînţeles, m-am încumetat să o fac… iar în clipa următoare am fost copleşită de o emoţie atât de mare, încât mi s-a părut că nu doar mintea, ci chiar fiecare celulă a trupului meu îi răspunde printr-o extatică recunoaştere. Tremuram violent când el m-a îmbrăţişat cu o duioşie fără margini şi nu-mi mai amintesc decât că gestul acesta mi-a dăruit o bucurie indescriptibilă, pentru ca trezirea din clipa următoare să mă scufunde apoi în cea mai amarnică dezamăgire.

Acesta nu a fost un vis oarecare... Niciodată nu mi-am dorit cu atâta ardoare să rămân în lumea sa minunată, niciodată nu am urât atât de tare trezirea de dimineaţă şi niciodată nu am rămas după aceasta cu o urmă atât de puternică în inimă. Dorul care s-a născut în sufletul meu m-a chinuit mai apoi, luni şi luni de zile.
Interesant este că, deşi în vis l-am recunoscut pe omul acela, nici atunci, nici după ce m-am trezit n-aş fi putut să spun că îi ştiu numele… Nu mi-am putut aminti deloc trăsăturile feţei sale. Totuşi, pentru că îmi făcuse darul acelei îmbrăţişări extraordinare, n-a fost o problemă să mă conving rapid că el nu putea fi altul decât omul pe care îl întâlnisem în tren, cu câteva luni înainte… iar concluzia respectivă m-a făcut, desigur, să mă îndrăgostesc de acela şi mai tare… Ciudat este că de el nu mi-a mai fost dat să mă bucur niciodată în viaţa aceasta: drumurile noastre s-au despărţit pe acel peron luminat de razele timide ale zorilor, pentru totdeauna.
Am rămas doar cu amintirea nopţii din tren, care de atunci reprezintă pentru mine reperul celei mai uimitoare comunicări dintre două fiinţe umane… şi cu promisiunea unei îmbrăţişări care şi azi înseamnă pentru mine… experienţa absolută a fericirii.

De la o vreme încoace însă, am ajuns să separ de omul cunoscut această promisiune a visului. Nu mai pot crede că visul în sine a fost doar un produs al imaginaţiei mele şi nu mai văd în eroul său pe nici unul din cei cunoscuţi de mine în această viaţă. Oricât de absurd, orgolios sau de necrezut ar putea părea lucrul acesta unei minţi sceptice, după tot ce-am aflat şi văzut în ultimii ani de zile şi după tot ce s-a construit în inima mea în timpul acesta… chiar nu mai pot concepe că îmbrăţişarea aceea neasemuită ar fi putut aparţine altcuiva decât… Domnului.

Pe de altă parte, nu e deloc greu de observat că viaţa mea spirituală avea, în punctul acela, o asemănănare ciudată cu ceea ce se întâmplase în vis.
Şi cursul căutărilor mele ocolise drumul cel bun, exact după cum autobuzul pe care îl luasem în vis se îndepărtase de oraşul cunoscut pentru a ajunge într-o zonă sălbatică şi înfricoşătoare. Ca şi în vis, în credinţa mea spirituală de atunci aveam, de la o vreme, experienţa tristă a neînţelegerii şi însingurării. Şi totuşi, aşa cum se întâmplase cu acea rigidă cercetare antropozofică la care nu intenţionam să renunţ vreodată, nici din autobuzul acela nu aveam de gând să mă dau jos, deşi realizam că totul în jurul meu ajunsese să mă înspăimânte. Mă agăţam în continuare de speranţa, din ce în ce mai firavă, că voi ajunge, în cele din urmă, pe drumul acela ocolit şi straniu, acasă… Scopul meu era numai acela de a ajunge acasă, adică acolo unde aparţineam, acolo unde aş fi trăit în adevărul cel mai profund al vieţii mele.
Iar când, în cele din urmă, am rămas complet singură… şi când cel mai puţin m-aş fi aşteptat la aceasta… cineva a decis să vină la mine!... În vis, sub forma acelui străin misterios şi, mult mai târziu, în viaţa mea pustiită, sub forma învăţăturii Sale care mi-a schimbat inima.
Ştiu foarte bine că nici revelaţia divină nu a avut parte de acceptarea mea în prima clipă când a ajuns la mine, aşa cum nici pe El nu l-am putut accepta imediat, în visul acesta în care mi s-a aşezat alături…
Şi mai ştiu acum că singurul motiv pentru aceste două întâmpinări rele ale mele, a fost acela că, în loc să-L privesc în faţă pe Dumnezeu, am ales să privesc cu obstinaţie, în direcţia temerilor şi prejudecăţilor mele.


*

De fapt, tot ce îmi pot explica mai clar din această ciudată traiectorie a vieţii mele, este faptul că atât visul, ca şi minunata învăţătură, ca şi un alt vis mai nou împreună cu multe, neaşteptate, coincidenţe care m-au făcut să am încredere în calea mea, au fost toate daruri de graţie care mi-au fost oferite. A înţelege însă acest privilegiu fără seamăn, nu mai puţin ca şi înţelegerea propriei mele creaţii şi susţineri în existenţă, se află pentru totdeauna dincolo de puterile mele.
Realizez însă că iubirea cea mai fierbinte de care sunt eu, ca şi oricare altul, capabili e doar o prea palidă şi limitată reflectare a iubirii infinite pe care Creatorul tuturor lucrurilor o poartă fiecăruia dintre noi.
Răul acestei lumi,pe care mulţi îl invocă în favoarea scepticismului lor, nu e nicidecum o probă a lipsei de iubire a lui Dumnezeu pentru oameni. La fel nici faptul că nu avem semne deplin clare ale existenţei Sale… Oamenii sunt făcuţi liberi, capabili să se manifeste independent de orice influenţe, pentru a fi cu totul după chipul şi asemănarea creatorului lor. De aceea ei nu sunt forţaţi în alegerile lor nici de minuni care să-i facă să conştientizeze automat existenţa şi voinţa lui Dumnezeu şi nici de vreo influenţă subtilă a Sa, care să ducă la evitarea răului pe care ei îl produc cu atâta uşurinţă altora şi lor înşişi.
De fapt, răul pe care toţi oamenii l-au produs vreodată, ca urmare a alegerilor lor greşite, este mai puţin rău decât transformarea unei singure fiinţe umane destinate să ajungă întrutotul asemenea creatorului său, într-un automat care nu ştie decât să facă voia Acestuia. În plus, pentru tot răul care se petrece pe acest pământ, Dumnezeu are cele mai bune măsuri de îndreptare pe lumea cealaltă… nimic nu rămâne necompensat de Iubirea divină. Ea elaborează neîncetat circumstanţele vieţii în lumea materială şi în cea spirituală, în aşa fel încât toţi oamenii să aibă cele mai bune şanse de a reveni la Dumnezeu, iar în această planificare desăvârşită, chiar şi ceea ce ne apare nouă a fi drept mizeria cea mai abjectă al lumii, ajunge, mai devreme sau mai târziu, să servească scopul evoluţiei tuturora.

În cele din urmă însă, pentru a nu a mai exista suferinţa aceasta care le întârzie evoluţia, atât victimele, cât şi agresorii lor, trebuie să caute - iar o dată ce au găsit să înveţe şi, mai ales, să practice - adevărurile spirituale care au stat la baza creării şi menţinerii lor în existenţă.
În mod special, cei ce iubesc fără să fie în schimb iubiţi… cei ce se lasă iubiţi, dar în schimb nu sunt în stare să iubească… cei ce iubesc şi sunt iubiţi, dar îi pierd pe acei dragi ai lor… ar trebui să caute sensul şi lecţia durerilor care îi macină.
Toţi cei care trăiesc suferinţele iubirii sunt mai sensibili şi, prin aceasta, mai apţi să recunoască adevărul. Nici o asemenea suferinţă nu e lăsată să fie de Iubirea cea mare, dacă nu-i poate îndrepta pe cei născuţi orbi faţă de adevăr, către demnitatea spirituală pentru care au fost creaţi… şi cu toate că începutul acestei întoarceri este adeseori amar, consolarea este întotdeauna prezentă. Deşi noi o putem prea puţin percepe în viaţa aceasta, ea nu respinge, nu abandonează şi nu dezamăgeşte niciodată. Dacă ar putea face aceste lucruri pe care oamenii, în ignoranţa lor, şi le fac atât de uşor şi de des unii altora, s-ar afla într-o fatală contradicţie cu propria sa natură.

Această iubire supremă dăruieşte sufletului care iubeşte sincer, detaşându-se astfel de orgoliu şi de plăcerile egoiste ale trupului, intuiţia clară a faptului că nu are nici un rost să căutăm sensul existenţei noastre cu mijloacele abstracte ale intelectului. Adevărul tuturor lucrurilor nu este niciodată prezent în minţile noastre, ci, întotdeauna, în profunzimile inimilor noastre.
Ce om ar putea să demonstreze, în mod raţional, că nu putem ajunge la adevărul acestei existenţe care ne apare atât de scurtă şi de lipsită de sens?... Cine poate să ne convingă cu argumente ştiinţifice că nu în iubire se află adevărul şi viaţa reală a sufletului?
Dacă cineva este sau cunoaşte un asemenea om, n-are decât să trăiască mulţumit de aceste concluzii moarte ale minţii umane, pentru eternitate. Dar dacă nu acesta e cazul… dacă o fiinţă umană admite o posibilitate cât de mică de a ajunge la adevărul fundamental al vieţii sale… atunci ea devine cât se poate de datoare faţă de sine însăşi, să încerce să ajungă.

Noi trăim într-o lume în care nenumărate instituţii religioase, şcoli de filozofie sau aşa-numite învăţături spirituale oferă oamenilor ceea ce ele consideră a fi adevărul ultim şi astăzi, mai mult ca niciodată, se duce pe întreg pământul o mare bătălie spirituală. Cu toţii avem nevoie să credem în ceva şi încă în ceva care să ne confirme şi să ne satisfacă… de aceea nici cea mai proastă ofertă cu putinţă nu rămâne fără discipolii ei. Credinţa autentică nu este însă numai sentimentul care rămâne după ce mintea raţională a identificat un fapt drept credibil, ci şi acela care se naşte după ce inima a dat un semnal clar minţii care încă se mai îndoieşte, că e imposibil ca adevărul să fie altul decât acela pe care ea l-a recunoscut.
Dar niciodată inima nu recunoaşte pe de-a-ntregul şi fără nici un fel de ezitare, altceva decât iubirea... orice copil, femeie sau bărbat care au trăit-o vreodată, îşi ştiu foarte bine această măsură absolută a inimilor lor. Prin urmare, o învăţătură care nu promovează egalitatea fundamentală şi iubirea dintre oameni şi care nu leagă în mod esenţial iubirea aceasta de cauza tuturor lucrurilor, nu poate fi o învăţătură pe care cineva să o recunoască cu inima şi conştiinţa sa… ci numai cu mintea, care e atât de dependentă de orgoliul născut din iubirea de sine şi de lucrurile efemere ale acestei lumi.

Dacă există un Creator, ipoteză pe care nu doar tradiţiile religioase, ci chiar şi ştiinţele naturale ajung astăzi să o indice, e evident că învăţătura corectă despre lume nu poate avea altă sursă decât pe Creatorul Însuşi - unicul cunoscător deplin al realităţii sau adevărului ultim care, în mod evident, este propria Sa existenţă. Mărturia Noii Revelaţii statutează faptul că această învăţătură a fost dată oamenilor pentru că ea reprezintă singura influenţă divină care, fără a-i constrânge cu nimic, le oferă şansa de a o lua pe calea evoluţiei spirituale corecte, aceea pe care apar minunatele fructe ale iubirii de oameni şi Dumnezeu.
Nu am nici ultima umbră de îndoială că numai în cunoaşterea şi manifestarea iubirii acesteia, putem noi găsi înţelegerea tuturor pasiunilor, suferinţelor, mizeriilor şi beatitudinilor pe care le-am experimentat vreodată, iar apoi, dincolo de pacea indestructibilă a sufletului, fericirea fără sfârşit după care, chiar fără să ne dăm seama, însetăm neîncetat… Putem să ne ignorăm, dar nu putem nicicând să ne ucidem nevoia, dorul după această viaţă de plenitudine pe care o numim fericire… pentru că ea nu este un destin excepţional al unor privilegiaţi, aşa cum am putea crede, ci este chiar scopul pentru care noi toţi, ca fiinţe spirituale, din iubire şi cu iubire, am fost creaţi. Ne este însă dat să ajungem acolo numai în deplină libertate, după ce am reuşit să trecem victorioşi, ca nişte adevăraţi iubitori de oameni şi de Dumnezeu, urmând exemplul suprem al manifestării Sale umane, prin testul necesar al acestei existenţe dure, oarbe şi dramatice a materiei.”